REINTRAREA

Este un mecanism general de producere a aritmiilor cardiace care rezultă dintr-o anomalie de propagare a unui impuls, care determină răspunsurile repetitive. Reintrarea poate rezultă din două mecanisme: mişcarea circulară şi rejlectarea. 

Primul dintre acestea este cu mult mai important. Mişcarea circulară. Apariţia remtrării este condiţionată de preexistentă unor condiţii fiziologice precise. Prima este existenţa unui circuit de reintrare - izolat anatomic sau functional - de restul miocardului. Acesta poate fi împărţit schematic într-o ansă aferentă şi una eferentă. Dacă ne imaginăm un inel tăiat dintr-o meduză sau dintr-un ventricul de broască ţestoasă şi-1 stimulăm într-un punct oarecare, stimulul se propagă, în sensuri diferite, orar şi antiorar, prin cele două anse. Propagarea ambilor stimuli se opreşte la jumătatea inelului, fiecare fiind oprit de perioada refractară determinată de celălalt. 

Dacă printr-o intervenţie chimică sau fizică se modifică proprietăţile locale ale miocardului şi se opreşte propagarea stimulului din ansa eferentă, propagarea celui din ansa aferentă continuă retrograd până la locul lezat. Dacă acesta a ieşit între timp din perioada refractară, stimulul îşi va continuă drumul excitând într-un singur sens, cel antiorar, întregul circuit. Cu respectarea unor premize fiziologice propagarea circulară a undei poate continuă nelimitat. Pe cordul întreg, prin propagarea la etajul cardiac respectiv, stimulul de reintrare poate determina о extrasistolă sau, dacă aceasta este susţinută, о tahicardie ectopică, Declanşarea reintrării presupune deci: о depolarizare precoce determinată prin mecanisme diferite (automatism, postdepolarizări, reintrare etc. sau chiar un stimul sinusal) şi о zonă de bloc unidirectional. Menţinerea reintrării depinde şi de о altă premiză teoretică: lungimea undei circulare trebuie să fie mai mică decât lungimea circuitului de reintrare.

 Lungimea undei este egală cu produsul dintre viteza medie a undei şi durata maximă a perioadei refractare pe care о determină. Astfel, scăderea vitezei şi/sau a perioadei refractare constituie premize pentru menţinerea reintrării; între frontul undei de depolarizare şi ţesutul în stare refractară fiind respectat un hiatus (gap) excitabil. ,,Anatomia“ remtrării este diferită: prin circuite anatomice prestabilite, prin circuite funcţionale, macro- şi microreintrare. Procesul se poate produce în: nodul sinusal, miocardul atrial, nodul AV, reţeaua purkinjiană şi miocardul ventricular. 

Reintrarea pe circuite anatomice prestabilite. Situaţia este realizată în forma cea mai tipică în tahicardia reintrantă ortodromică din sindromul WPW. Ansa aferentă este constituită din joncţiunea AV normală, iar cea aferentă din fasciculul Kent.^n acest caz, de obicei, între frontul de propagare a undei şi zona refractară există о portiune excitabilă largă a circuitului numită hiatus (gap) excitabil. De aceea un singur stimul extern circuitului pătrunzând în hiatysul excitabil poate bloca circuitul oprind tahiaritmia. 0 antrenare electrică artificială rapidă poate însă face ca tahicardia să continue pe aceiaşi circuit la frecvenţe superioare celei spontane.

 Tahicardia poate fi oprită prin droguri care deprimă conducerea dar nu şi prin cele care cresc durata perioadei refractare, decât dacă această creştere este foarte mare, suficientă spre a bloca hiatusul excitabil.